Archive for 2016. január

h1

Jurnal SMILA nr. 23.În căutarea tradiţiilor

január 30, 2016

Vine Gyuri gânditor. Zice că SMILA ar trebui să promoveze valorile tradiţionale. Mai ales pentru tineret. Că prea ne-am globalizat. Prea multe lucruri artificiale. Parcă am purta uniforme, numai că nu de la Confecţii Brăila, ci de la haşendem şi Dobermann sau Dedeman sau Deichmann sau cum naiba îl cheamă. Că mâncăm la fast food, bem aceaşi beri sub altă etichetă şi mergem pe aceaşi maşini, dar care au altă nume. Nu mai e nimic natural şi divers, deşi ştim de la marele filosof grec, El Greco, că varietas delectat, adică programul de varieteu este delicios ca o clătită cu brânză şi smântână. Ar trebui să ne întoarcem la lucrurile naturale şi simple, cum a spus marele fizician austriac, Voltaire (cel care dintr-o lovitură a făcut 220 volt în priză), înapoi la naturişti, care în limba lui suna aşa: back to nudity.

disznóvágás

Stai, mă Gyuri, că nu-i aşa simplu să fii simplu – spun eu. Eu am încercat. Eram tânăr reporter şi am hotărât că fac un reportaj despre tăiatul porcului. Unu tradiţional, original, simplu. Din care să iasă cântecele şamanilor păgâni, să simte cititorul forţa elementelor, vraja tradiţiilor şi aşa mai departe. Este lângă Salonta un sat mic. Mi s-a spus că acolo se păstrează nealterat tradiţia (la Salonta deja pârjoleau porcul cu butelia de la aragaz). No, m-am dus eu în sat, înarmat cu reportofon, cu aparat foto, pix, bloc notes şi tot ce trebuie. Dar – ghinion – în ziua respectivă nimeni nu a tăiat porc şi nici în zilele sau săptămânile următoare nu se pregăteu (eram încă în timpul lui nea Nicu). Ca să nu fie reportajul complet compromis, m-am gândit că fac un interviu cu cineva, care ştie cum se face tradiţional tăiatul porcului. Mi s-a spus că cel mai bine ar fii, să vorbesc cu un anume Laci bácsi, care are 75 de ani şi de 60 de ani nu lipseşte de la nici un tăiat de porc. Caut pe Laci bácsi acasă, dar nu-l găsesc. Zice vecinul lui, să mă duc la cârciumă, că precis acolo e. Aşa a şi fost. Spun pentru ce am venit, bătrânul era foarte amabil. Pornesc reportofonul, pun prima întrebare şi între timp pregătesc aparatul foto:

Cum se face tăiatul porcului aici la Dvs.

-Păi, ne sculăm în zorii zilei, pe la 5 şi…

-Şi…

-Şi bem o pălincă.

-Bine. Şi după aceea?

-După aceea încă şase.

-Bun. Şi după ce aţi băut şapte pahare de pălincă, ce faceţi?

-Mâncăm ceva să nu ne arde la stomac.

-Bun. Şi după ce aţi mâmcat, ce faceţi?

-Apoi trecem la vin.

-Dar cu tăiatul porcului ce va fii?

-Nu ştiu, că eu nu mă ocup cu aia.

Atunci m-am enervat, am adunat ustensilele şi am plecat. Din uşă încă auzeam cum bolborosea bătrânul: „pe tineretul de azi nu-l mai interesează tradiţiile strămoşeşti…”

h1

Jurnal SMILA 22. Paganini

január 29, 2016

Azi la sediul SMILA am băut vin (rose) şi am discutat despre cultură. Gyuri spunea că a auzit el de un trompetist foarte bun. Îl chema Paganini. L-am lămurit că e prost. Paganini nu era trompetist, ci profesor de muzică la Cluj, în anii 70, când eram eu student. Dar gurile rele spuneau, că a fost dat afară din învăţământ, pentru că era exhibiţionist. În fiecare seară mergea la cămine de studente şi arăta instrumentul muzical pe care cânta: vioara, dar unele spuneau că mai de grabă era contrabas. Eu îl invidiam, deşi mie nu mi-a arătat niciodată. Însă fetele nu-i apreciau calităţile. Îl aruncau cu apă, îl băteau, dar el revenea în fiecare seară.

Paganini

Eu m-am întâlnit cu Paganini (evident era porecla lui, nu ştiu care era numele lui adevărat), când am terminat facultatea. Atunci a venit să ne înveţe să cântăm serenadele pentru profesori. Pe mai multe voci. El a dat tonul pentru fiecare voce. Cam aşa: Voistu… voistu… voistu (până aici am crezut că voistu este un cuvânt românesc pe care eu nu înţeleg; erau foarte multe dintre astea, şi eram curios, dacă din context o să aflu ce înseamnă voistu). După care a început: „Voi studenţi, care-e-e rămâneţi,/ să vă dea Domnul tot ce doriţi/ zile senine şi fericire/ la-a mulţi ani să trăiţi.” De fapt nu aşa cântam, în loc de „Domnul”, spuneam „viaţa”, pentru că Domnul de atunci era tovarăş.

Paganini a fost un profesor bun. Imediat a sesizat că nu am voce şi m-a pus la bas. Eu nu trebuia să cânt, decât să spun, menţinând ritmul: „mulţi ani, mulţi ani”, deci am fost un fel de rapper retro.

Dar el ca exhibiţionist nici atunci nu s-a dezminţit. A venit cu nişte pantaloni strâmţi şi mulaţi pe corp, care scotea în evidenţă relieful instrumentului … muzical. Într-adevăr era mai de grabă contrabas, decât vioară.

Au trecut exact 35 de ani de atunci. Cu Paganini nu m-am mai întâlnit de atunci. Unii foşti colegi mi-au spus că încă în timpul lui Ceauşescu a fost condamnat pentru ofensa adusă bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. Alţii au spus că a murit. Poate cineva are informaţii despre el.

Voistu…voistu…voistu.

h1

Jurnal SMILA 21.Despre modele în partid

január 27, 2016

Vine Gyuri (reevaluatu’) şi spune că-i bai cu tineretul din partid. Că nu au modele. Adică idealuri care să-i călăuzească în viaţă. Şi ce propui, cine să fie model pentru tinerii SMILA (eu). Zice că Elena Udrea, că a auzit el că e cel mai bun produs a politicii româneşti. Nu merge, mă Gyuri nu merge. Eu ştiu că ţie-ţi place şi din alte motive, dadecând ea cu DNA, nu merge. Să ne întoarcem la mari înaintaşi, la clasici (eu). Şi anume(el)? Alexandru Moghioroş (eu). Ăsta cine mai e (el)? I-am explicat.

Alexandru Moghioroş

Aproape că l-am cunoscut personal, pentru că e salontean de al meu. Dar a murit cu puţin timp înainte ca şcoala generală nr. 2 din Salonta (unde eram elev) să fi luat numele lui. La festivitatea de botez a participat însă soţia lui. Atunci am văzut prima dată blană de astrahan. Cam atât am reţinut din festivitate poate că şi din cauză că se desfăşura în limba română, iar eu pe vremea aceea vorbeam şi mai prost româneşte, decât acum. Nici nu am înţeles că de ce se vorbeşte româneşte, când defunctul era maghiar (iniţial îl chema Mogyorós, ceea ce înseamnă cineva care are alune, asta se poate înţelege, dar moghioroş în română nu înseamnă nimic în afară de piaţa din Drumul Taberei). Profa mi-a spus că trebuie să se vorbească româneşte, pentru că ăsta a fost ceva mare politician în Bucureşti.

Moghioroş

Mai târziu am aflat mai multe despre Moghioroş. De la un tovarăş de al lui din Salonta, îl chema Gál sau Gáll, (dar la numele lui de botez nu mai amintesc). Când eram în liceu am luat un interviu de la acest Gál (sau Gáll) pentru ziarul local din Bihor (Fáklya), în care spunea că erau bun prieteni el, Moghioroş şi Vasile Luca (el spunea Luka László). Spre deosebire de ceilalţi doi, el nu a făcut carieră, pentru că nu a plecat în URSS înainte de război. Ulterior nu regreta pentru că astfel a scăpat de epurările lui Ceauşescu. Tov. Gál (sau Gáll) îmi părea că era frustrat. Nu a spus, decât cu jumătate de gură, dar am înţeles, că s-a înşelat în doctrina comunistă. Regreta foarte mult pe „Mogyorós Sanyi” pentru că el sincer a crezut în idealurile comunismului. A făcut şi „lucruri necurate”, crezând că scopul scuză mijloacele. Dar lucrurile nu au confirmat crezul lui Sanyi. Nu a fost om rău, dar avea puţină şcoală şi a fost uşor de manipulat. Păcat, mare păcat pentru el – recunoştea şi a şters o lacrimă din colţul ochiului.

Interviul nu a apărut niciodată.

h1

Jurnal SMILA nr. 20. Revoluţia Hamburgher

január 26, 2016

După ce domnul preşedinte PILA a pus pe picioare parteneriatul strategic cu Statele Unite (vezi aici), SMILA a trecut la adâncirea relaţiilor. Conform analizelor noastre interoperabilitatea funcţionează cel mai bine în domeniul gastronomic, aşa că SMILA – prin preşedintele ei – a făcut un gest diplomatic de o excepţională valoare şi a executat un hamburgher.

Hamburgher

Prima dată am mâncat hamburger în 1987 în piaţă de la Békéscsaba (în Ungaria), unde apariţia hamburgherului era un semn clar că socialismul (în varianta sovietică) nu mai are mult. Au apărut – acolo – mici întreprinzători, cu bodegi din tablă şi cu un aragaz. Lucrau de dimineaţa, până seara – doar erau capitalişti – făceau hot dog şi hamburgher (dar aveau şi cârnaţi şi bográcsos) şi eu am simţit că fiecare hamburgher este un cui în sicriul regimului. Hamburgherul pe care am mâncat acolo, era bun. Chiar foarte bun, deşi prietenul meu spunea cu dispreţ, că ăştia – capitaliştii – sunt nişte amatori. Nici măcar în filme nu au văzut un hamburgher adevărat, ce fac ei e o batjocură la adresa mâncării. „Să vezi tu un hamburgher la Mc Donalds!” Şi am văzut. Era mult, dar incomparabil mai prost decât hamburgherul făcut de „amatorii” în piaţa la Békéscsaba. Ulterior am constatat că hamburgherul poate fi bun, dar în nici un caz nu la Mc Donalds. Aşa, că am încercat şi eu.

Ingrediente

  • 500 gr. de carne de vită tocată
  • 6 chifle
  • 500 gr. de cartofi
  • 4-5 roşii
  • 3 castraveţi
  • o ceapă
  • 200 gr. salată eisberg
  • muştar
  • ketchup
  • sare, piper.

Pregătirea

Începem cu salata. Curăţăm şi tăiem roşiile, castraveţii, ceapa şi salata eisberg. Punem într-un bol, punem ulei de măsline şi oţet după gust şi amestecăm bine.

IMG_0535

Continuăm cu carnea. Modelăm din carne discuri de mărime potrivită. Dacă avem un inel cum am eu este şi mai bine).

IMG_0537

Să facem o mică gropiţă în mijlocul discului, pentru că la căldură carne se va dilata, şi nu am dori să se transforme într-o chiftea. Să punem pe grătar încins, dar la fel de bine se poate folosi şi tigaia cu teflon. Prăjim câteva minute pe ambele părţi. Înainte să punem pe grătar carnea nu trebuie condimentat cu nimic în afară de sare şi piper, pentru că oricum se arde. Dacă vreţi, puteţi amesteca ceva verdeaţă în carne, dar nu este obligatoriu.

IMG_0542

 

Urmează cartofii prăjiţi pe care preparăm în stil clasic: prăjim în ulei (dacă nu vrem să facem miros neplăcut în bucătărie, putem prăji cartofii şi în cuptor, dar durează mai mult timp).

IMG_0543

Tăiem chiflele în două şi prăjim un pic pe ambele părţi (se poate tot pe grătar sau în tigaie, în care am făcut carnea), aşezăm felia de carne între cele două părţi ale chiflei şi suntem gata. Muştarul şi ketchup-ul să servim separat, că nu putem ştii cui cât place din fiecare.

IMG_0545

Trăiască prietenia româno-maghiaro-americană! Trăiască PILA! Trăiască SMILA! Ioa, şi poftă bună!

h1

Jurnal SMILA nr. 19. Nomen est omen sau mic tratat de gulaş Székely

január 24, 2016

 

Azi am luptat cu cultul personalităţii în partid. Dar am pierdut. Şi am făcut Gulaş Székely, despre care trebuie să vă spun câteva cuvinte în prealabil. În maghiară székely înseamnă secui. Există însă – după cum vă arată şi imaginea de sus – şi un nume propriu Székely. Denumirea mâncării a cărei reţetă urmează să vă dau, în maghiară este Székely-gulyás sau Székely káposzta (varză Székely) ceea ce poate însemna şi gulaş sau varză secuiască, dar şi gulaş sau varză care poartă numele unei personalităţi pe care cheamă Székely (cum e friptura Wellington de exemplu). Mulţi maghiari nu ştiu care este accepţiunea corectă şi cred că este vorba despre o mâncare secuiască. Adevărul istoric este însă, că Székely gulyás nu are nici o legătură cu secuii.

Acest deliciu a fost inventat fără să vrea de către Székely József (exact aşa se numea şi tatăl meu), fost arhivar şef a judeţului Pesta, prieten al lui Petőfi. S-a întîmplat că cei doi în 1846 au intrat în restaurantul numit Grădina Komló din strada Gránátos, pe la ora cinci după masă. Au vrut să mănânce, dar chelnerul le-a explicat că nu au nimic, pentru că mâncarea de la prânz s-a terminat, iar cina încă nu e gata (ce vremuri bune, când încă nu congelau mâncărurile gata făcute ca să încălzească la microunde când comandă clientul, ci totul era proaspăt). Székely însă a insistat că lui totuşi să aducă ceva de mâncare, oricât de simplu, pentru că nu a mâncat nimic toată ziua. Atunci chelnerul a spus că a mai rămas o jumătate de porţie de tocăniţă şi o jumătate de porţie de fiertură de varză din varză acră. A amestecat şi a servit lui Székely. Mâncarea a fost aşa de gustoasă, că data viitoare Petőfi a comandat ca Székely-káposzta.

Gulaş Székely (aşa cum fac eu)

Ingrediente

  • 500 gr. de carne de porc (ceafă sau pulpă);

  • o jumătate de varză acră;

  • 100 ml de vin rose (se poate şi alt soi de vin);

  • o ceapă;

  • 4-5 căţei de usturoi;

  • 2-3 foi de dafin;

  • un ardei chili;

  • doi morcovi;

  • un sfert de ţelină;

  • 3 roşii;

  • ulei;

  • condimente: sare, piper, boia (dacă se poate afumată), rozmarin, cimbrişor, seminţe de chimen, măghiran.

Hozzávalók

Prepararea

Ceapa tocată mărunt călim în ulei. Când e deja sticlos, punem şi usturoiul tăiat mărunt. Punem carnea tăiată în cuburi de cca. 1,5 cm. şi prăjim un pic (doar să schimbe culoarea).

IMG_0529

Atunci turnăm vinul şi punem boia (se poate pune gospodăreşte!). Imediat după ce am pus boia – să nu se ardă – să punem apă. Nu mult, doar să acopere cât de cât ingredientele (dacă e nevoie, să mai completăm).

IMG_0530

Aruncăm în vas şi foi de dafin. Când carnea s-a fiert cam jumătate adăugăm morcovi şi ţelină (ca să rămâne al dente, putem pune chiar şi mai târziu)

IMG_0531

şi după aceea varza acră (pentru că eu nu am voie să mănânc multă sare, am folosit varză proaspătă peste care am pus zeamă de lămâie).

IMG_0532

Aici trebuie să spunem – dar să nu spuneţi la nimeni – că în reţetă originală nu se foloseşte morcovi şi ţelină, dar eu am constatat că aşa e mai bine. Astfel am îmbogăţit o reţetă tradiţională cu doctrina partidului. Cam cu un sfert de oră înainte să fie gata punem condimentele şi roşiile decojite şi tăiate bucăţi. Se poate servi – după gust – cu smântână.

IMG_0534

Vicepreşedintele PILA, Preşedintele SMILA şi prietenul Dvs. În numele partidului şi al său personal vă urează: poftă bună.

IMG_0526

h1

Jurnal SMILA nr. 18. Aşa sărbătorim noi

január 23, 2016

Azi a avut loc la Sălcioara dezvelirea statuii lui Abafi Hozsánna. SMILA a participat la eveniment la cel mai înalt nivel. A fost frumos, deşi nu a fost uşor ca la minus 9 grade să scoţi oamenii în stradă. Coriolan Iuga, primarul din Sălcioara se plânge de mult că e din ce în ce mai greu să mobilizeze lumea la astfel de manifestări. Ca peste tot oamenii de aici se săturaseră de politică. Chiar dacă se întâmpla să fie interesați de un partid, sau de un politician, preferau să citească preț de câteva minute un articol de ziar decât să fie prezenți fizic la evenimente care durau de obicei cu orele. De aceea, Iuga a recurs la toate mijloacele posibile pentru a convinge un număr cât mai mare de săteni să asiste la inagurarea statuii lui Abafi Hozsánna.

Szoboravatás

Sătenii care trăiau din ajutoare sociale au fost informați că cine nu va fi prezent la eveniment să nici nu mai vină să-și ridice banii. Pentru mai multă siguranță, șefa biroului ajutoare sociale de la primărie, Catinca Tufaru, a adus cu ea la eveniment foi de prezență, pe care cei în cază trebuiau să le semneze, deşi cei mai mulți dintre ei, erau analfabeți (și nu o singură dată, ci de două ori: la începutul evenimentului și la încheierea acestuia). Firește, cum era de așteptat, beneficiarii ajutoarelor sociale nu au reușit să manifeste o stare de spirit de delir patriotic. Au încercat să devină receptivi la trăirea acestui moment înălțător consumând vin ieftin cumpărat de la cârciuma din apropiere (mai bine ședem noi aicea, ceva mai depărtișor dic șum more).

Al doilea as pe care primarul îl ținea în mânecă era poezia Biserica și Școala a poetului Reményik Sándor (poem care de-altfel făcea parte din recuzita permanentă și obligatorie a oricărui eveniment oficial local). De aceea, edilul îi invitase și pe preoți și pe profesori, iar cadrele didactice, firește, i-au obligat pe elevi să participe de asemenea. Iar pentru ca un număr mare de părinți să nu lipsească nici ei de la eveniment, primarul a poruncit conducerii școlii din localitate să prezinte un „program cultural”, care consta mai ales din recitarea unor poezii nelipsite în astfel de ocazii (pe lângă Biserica și Școala a lui Reményik, aveau mare căutare, în ultima vreme, versurile lui Wass Albert (Îmi vreau codrii înapoi, Să afle și ai mei de-acasă).

Prezența unui număr însemnat de elevi comporta, firește, unele riscuri. Erau greu de disciplinaţi, se comportau într-un mod deloc demn de măreția evenimentului – se jucau de-a prinselea, sau de-a freza de săpat șanțuri, în timp ce elevii dintr-a opta jucau poker în liniște, în spatele preoților. La Sălcioara trăiesc împreună pașnic oameni de diferite religii, de aceea la inaugurare au venit trei preoți să sfințească monumentul. În astfel de situații, ei se consfătuiau mai întâi, repartizându-și sarcinile. Unul dintre preoți a spus o rugăciune, un altul a stropit statuia cu apă sfințită, iar cel de-al treilea a rostit o predică – pentru ca după aceea să-și schimbe între ei rolurile. Din aceast motiv, slujba ecumenică s-a lungit peste măsură.

Un ingredient nelipsit de la sărbătorile din Sălcioara este și corul de femei Cosițele Orfanei. Corul a fost înființat în urmă cu douăzeci de ani de Crizantema Aurica Robu, educatoare pensionată, „mama Crizi” a localnicilor. În cele două decenii, componența corului a rămas aproape neschimbată, ceea ce nu se poate spune și despre vocile coriștilor. În momentele sale tihnite, Iuga recunoștea că „mai ușor l-aș putea suporta chiar și pe Bartók ăla, decât pe bunicile astea slute”, dar avea mâinile legate, mami Crizi se bucura de un respect irevocabil. Nivelul artistic al corului Cosițele Orfanei a evoluat invers proporțional cu lungimea spectacolelor, ceea ce punea la grea încercare răbdarea spectatorilor.

Erau prezenți, firește, și funcționarii de la primărie (pe care Iuga îi „convinsese”, amenințându-i cu o reținere de 10 la sută din salariu, să participe la inaugurarea monumentului pentru a-și cizela identitatea lor culturală), cum n-au lipsit nici polițiștii locali, a căror prezență era însă o îndatorire de serviciu.

Dar chiar și așa, la eveniment nu s-au adunat decât cel mult o sută de persoane. „Nu-i chiar un eșec, dar nici vreun motiv de mândrie” – îi zise Coriolan Iuga, bombănind, lui Branislav Pocraiaț, președintele Asociației Martirilor Sălcioarei. Afacerist iscusit, acesta își înființase o firmă care organiza toate evenimentele ce aveau loc în acea zonă a țării: comemorări, inaugurări de statui și de stâlpi funerari tradiționali în partea locului, zilele satului, sărbători naționale și internaționale, duminici speciale, simulări de bătălii istorice, expoziții, întreceri folclorice, concursuri de băut vin sau țuică, cursuri de dansuri din bătrâni, tăieri de panglici, baluri de culesul viilor sau strânsul recoltei, alte tipuri de petreceri, etc.

Firește, firma lui Pocraiaț, Martir Show SRL, încheia contracte cu primăriile și încasa onorarii grase și de la consiliile locale. Branislav Pocraiaț era însă un om modest, se mulțumea cu doar o parte a sumei primite, restul îl preda, pe o farfurioară cu bordură albastră, sub titulatura de sprijin, casieriei partidului politic de care aparținea demnitarul care a făcut donația. Pocraiaț era echidistant politic, sprijinea în mod egal orice partid de la care primea comenzi.

Pentru unele dintre contribuțiile făcute astfel partidelor, Pocraiaț chiar primea chitanțe, pe care le păstra, așezate ordonat – pentru că-i plăcea ordinea – în dosare, câte unul pentru fiecare partid. Înaintea alegerilor locale, lua de pe raft dosarul partidului cu cele mai mari șanse de victorie și se ducea cu el la candidatul pentru primărie al formațiunii respective sau la liderul organizației locale a respectivei formațiuni (dacă se întâmpla să nu fie una și aceeași persoană) și le prezenta dovada atașamentului său față de partid. De regulă, partidul cu pricina îl punea apoi pe lista candidaților la demnitatea de consilier local, pe un loc eligibil. Așa se face că Pocraiaț, indiferent de raportul de forțe politice la un moment dat, era întotdeauna consilier local la Sălcioara.

Potrivit programului oficial, festivitatea trebuia să înceapă cu serviciul divin ecumenic, urmat de „partea culturală”: recitările elevilor și spectacolul corului Cosițele Orfanei. În acest punct s-a încheiat secvența spirituală și de culturalizare și s-a trecut la secvența oficialităților, alocuțiunea festivă a primarului, discursurile deputaților și senatorilor şi bineînţeles a preşedintelui SMILA.

Dar nu am spus încă cine a fost sărbătorita de azi. Abafi Hozsánna (născută Varvara Davidova) a trăit între anii 1682-1745. S-a născut la Samuna, în peninsula Crimeea. La vârsta de numai 14 ani, a fost luată în prizonierat de armatele sultanului turc Colompar Aga și dusă cu forța la Constantinopole. A ajuns în haremul Sultanului, unde în scurt timp deveni foarte apreciată, mulțumită sârguinței de care dădea dovadă și tehnicii sale cu totul și cu totul originale. Era dedicată trup și suflet cauzei, dar strălucea mai cu seamă prin capacitatea sa de rezistență, având în vedere faptul că sultanul era de-acum sexagenar. Cum însă Davidovei, oricât de rafinată i-ar fi fost tehnica sexuală, îi era tot mai greu să-i asigure sultanului nivelul de împlinire erotică la care acesta se aștepta, a început să recurgă la adjuvanți chimici. Studia, în laboratoarele sultanului, efectele a tot felul de plante de leac, apoi le combina pentru a fabrica elixirul Samunia, licoarea iubirii căreia apoi i-a mers vestea peste mări și țări și cu ajutorul căreia l-a înrobit total pe sultan. Recunoscător, sultanul o eliberă pe Davidova din robie și o luă de soție. Potrivit sultanului, acea licoare avea un efect cu adevărat magic asupra bărbăției sale. De-atunci, diplomația turcească a folosit elixirul Davidovei ca pe o armă minune. Grație Samuniei, imperiul osmanilor și-a triplat teritoriul în numai zece ani, fără ca ienicerii să fi fost nevoiți să scoată măcar o dată sabia din teacă.

În schimbul a 85 de litri de Samunia, o jumătate de Europă își schimbă stăpânul, ajungând sub suveranitate otomană. Colompar Aga nu și-a datorat, însă, Samuniei, doar cuceririle, ci și pierzania. În 1703, din cauza unei supradoze de Samunia, își dădu obștescul sfârșit – în timp ce Davidova, sub numele de Hojana, deveni prima (și ultima) femeie sultan. Pe 19 mai 1703, Hojana se mărită cu Cazimir Abafi, fostul domnitor, de origine poloneză, al principatului Tranziția, care suferea sub stapânirea cuceritorilor turci.

Atunci luă ființă Monarhia Osman-Tranzită, care a existat numai 12 ani. Cazimir Abafi a jucat Tranziția la jocul Nu te supăra, frate! (Țara a fost câștigată de Otto Feldzimmer, un austriac trișor, care înființă un stat independent cu numele de Austria Răsăriteană). Abafi, impulsiv și scandalagiu din fire, era și un pătimaș jucător de cărți (despre celelalte patimi ale sale povestesc baladele vremii, adunate într-un volum, scos în 1934, de etnomuzicologul suedez Gustaff Thorvanson, sub titlul „Cântările Plăcerilor Hedoniste). Hojana se îndrăgostise însă atât de tare de Tranziția și de tranziți, încât, după regretabila moarte prematură a lui Cazimir Abafi (având nevoie de un futac pentru curățirea pipei, găsise perfect potrivită siguranța unei grenade de mână), ea renunță la sultănie și se mută în Tranziția, unde ctitori o mânăstire pentru, în cuvintele lui Péter Esterházy, „doamnele cu caracter nefericit și cu o moralitate pe care am putea-o numi mondenă”. Cât despre rețeta secretă a elixirului Samunia, s-a crezut multă vreme că ea s-a pierdut în furtunile istoriei, dar la sfârșitul secolului al XX-lea, cercetătorii companiei elvețiene Pfizder au dat de urma rețetei și, după ce-au făcut unele modificări, au lansat pe piață, sub denumirea Via Grassa, tabletele azurii care s-a bucurat de un succes comercial imens. Amintirea Hojanei Abafi a fost cultivată cu pietate de istoricii tranzițieni, iar după 1989, cultul personalității sale a luat amploare.)

h1

Jurnal SMILA nr. 17. Miruna

január 22, 2016

 

Era deja aproape seara. Toată lumea a plecat acasă de la sediul SMILA (na, e weekend e de înţeles). Şi eu eram pe picior de plecare, dar am mai vrut să şlefuiesc discursul meu pe care am să rostesc cu ocazia dezvelirii statuii lui Abafi Hozsánna (despre personalitatea ei o să vorbesc mai târziu). Aveam probleme cu frazele de întroducere care nu se legau (sunau aşa: „Stimaţi tovarăşi! V-aduc un salut călduros din partea Comitetului Central al SMILA şi al meu personal”, dar parcă mai lipsea ceva, ehh nu mai contează…), deci lucram la discurs, când a apărut ea. A bătut la uşă şi a intrat. Are păr castaniu, ochi căprui, faţa ei are formă de alună, simetrică, pielea creolă. Era îmbrăcată decent, dar totuşi avea ceva atrăgător în ea. Avea o geacă violet, purta pantaloni negrii, mulaţi pe corp şi avea o şapcă bordo. Era frumuşică, dar nu din cale afară.

Miruna

Am crezut că s-a rătăcit şi am spus, că taxele şi impozitele nu aici se plătesc, ci la clădirea de vis a vis, unde stau pensionarii la coadă la minus 16 grade. Zicea că nu a venit să plătească, ci să se angajeze. M-a surprins. Ea însă continua nestingherită. Spunea că a văzut că suntem un partid recent înfiinţat şi s-a gândit că poate avem nevoie de personal. Nu am vrut să par bădăran, mai ales că trebuie să avem grijă de imagine într-un an electoral (o să ardem noi pe cetăţean după alegeri) şi nu am făcut nici o grimasă. Am spus să stea jos şi să-mi spună ce pregătire are, unde a mai lucrat etc. Am aflat că Miruna e din Buzău (mă rog, de lângă Buzău, dar nu din Pleşcoi). Are bac-ul şi un curs de operator calculatoare (word, excel, power point). Ştie pe lângă română italiană şi engleză, asta pentru că a lucrat în Italia. Miruna mi s-a părut deschisă, sinceră şi realistă. Nu părea timidă, emoţionată, dar nici agresivă. Nu a încercat să mă „vrăjească”, dar ştia să pună în valoare cunoştinţele şi capacităţile (alea puţine pe care le avea). Am întrebat-o că ce a făcut în Italia, la care a spus… dar mai bine o las pe ea să vă spună:

„La început am fost chelneriţă într-un restaurant din Tivoli. A fost foarte greu. A trebuit să stau până noapte târziu, mai ajutam la căratul alimentelor în magazie şi pe deasupra trebuia să suport avansurile clienţilor băuţi. Am simţit că nu mai pot sta acolo şi am început să caut un alt loc de muncă. După două luni de căutări am găsit. M-am angajat la o firmă de construcţii din Roma. Am fost secretara personală a directorului. Era un job foarte bun, chiar dacă şi acolo trebuia să fac ore suplimentare. Dar nu a durat mult. Într-o zi a venit acţionarul principal a firmei. Un bătrânel de 75 de ani. Imediat am simţit că mă place, dar nu am răspuns cu nici un gest la zâmbetele lui. Atunci m-a chemat şi mi-a spus că îmi oferă triplul salariului de la firmă, dacă voi fi secretara lui. Sigur, imediat m-am gândit la ce vă gândiţi şi Dvs. Am spus că eu nu sunt o fată din acea categorie, la care el a spus că nici nu trebuie să fiu. Atunci, ce trebuie să fac? – am întrebat. Baie – spunea el. Cum adică baie? Eu fac baie în fiecare zi de două ori. Atunci mi-a explicat: El are un birou mare, în care este şi o mică piscină, ca să poate să se relaxeze, când e obosit. Eu acolo ar trebui să stau toată ziua în apă călduţă. El ar lucra şi m-ar admira din când în când. Atât, şi nimic mai mult. Deci aş fi un decor viu. Exact. Primul meu instinct a fost să-l refuz. După aceea am început să mă gândesc. Chiria la Roma e mare. Salariul meu abia ajunge pentru mine, foarte puţin pot trimite acasă pentru părinţii şi fraţii mei. Ce va fi, dacă refuz şi el se răzbună şi mă dă afară de la firmă? Până la urmă am acceptat, dar pentru o sumă şi mai mare, pe care bătrânul a acceptat fără să negocieze. Totul a fost aşa, cum mi-a spus. El lucra, eu stăteam în piscină. Din când în când m-a rugat să-i duc cafea, ceai sau prăjituri. Ştiam că sunt pretexte ca să-mi vadă corpul, dar mi-am spus că asta face parte din job. El nu a intrat în piscină decât foarte rar şi atunci s-a comportat civilizat. Timp de doi ani, cât am fost acolo nu m-a atins nici cu un deget. Mai rău a fost când a avut musafiri şi trebuia să mă prezint şi în faţa lor. La început a fost foarte greu să-mi înving pudoarea, dar am făcut-o. Însă după doi ani am plecat. Nici el nu a încercat să mă reţine. Ştia că de geaba făcea. Am plecat pentru că am simţit că încep să pierd respectul pentru sine. Îmi era ruşine să mă uit în oglindă. Nu ieşeam în oraş, nu am vrut să mă întâlnesc cu prietenele mele (alea puţine pe care le aveam) pentru că era greu să le ascund ce fac şi pentru câţi bani. Am rupt relaţia mea şi cu băiatul care-mi făcea curte. Am simţit că dacă mai stau acolo voi cădea în depresie. Am plecat şi am plecat şi din Italia ca să nu mai amintesc la acea perioadă. Şi acum sunt aici.”

De astă seara SMILA are un nou angajat.