h1

Jurnal SMILA nr. 17. Miruna

január 22, 2016

 

Era deja aproape seara. Toată lumea a plecat acasă de la sediul SMILA (na, e weekend e de înţeles). Şi eu eram pe picior de plecare, dar am mai vrut să şlefuiesc discursul meu pe care am să rostesc cu ocazia dezvelirii statuii lui Abafi Hozsánna (despre personalitatea ei o să vorbesc mai târziu). Aveam probleme cu frazele de întroducere care nu se legau (sunau aşa: „Stimaţi tovarăşi! V-aduc un salut călduros din partea Comitetului Central al SMILA şi al meu personal”, dar parcă mai lipsea ceva, ehh nu mai contează…), deci lucram la discurs, când a apărut ea. A bătut la uşă şi a intrat. Are păr castaniu, ochi căprui, faţa ei are formă de alună, simetrică, pielea creolă. Era îmbrăcată decent, dar totuşi avea ceva atrăgător în ea. Avea o geacă violet, purta pantaloni negrii, mulaţi pe corp şi avea o şapcă bordo. Era frumuşică, dar nu din cale afară.

Miruna

Am crezut că s-a rătăcit şi am spus, că taxele şi impozitele nu aici se plătesc, ci la clădirea de vis a vis, unde stau pensionarii la coadă la minus 16 grade. Zicea că nu a venit să plătească, ci să se angajeze. M-a surprins. Ea însă continua nestingherită. Spunea că a văzut că suntem un partid recent înfiinţat şi s-a gândit că poate avem nevoie de personal. Nu am vrut să par bădăran, mai ales că trebuie să avem grijă de imagine într-un an electoral (o să ardem noi pe cetăţean după alegeri) şi nu am făcut nici o grimasă. Am spus să stea jos şi să-mi spună ce pregătire are, unde a mai lucrat etc. Am aflat că Miruna e din Buzău (mă rog, de lângă Buzău, dar nu din Pleşcoi). Are bac-ul şi un curs de operator calculatoare (word, excel, power point). Ştie pe lângă română italiană şi engleză, asta pentru că a lucrat în Italia. Miruna mi s-a părut deschisă, sinceră şi realistă. Nu părea timidă, emoţionată, dar nici agresivă. Nu a încercat să mă „vrăjească”, dar ştia să pună în valoare cunoştinţele şi capacităţile (alea puţine pe care le avea). Am întrebat-o că ce a făcut în Italia, la care a spus… dar mai bine o las pe ea să vă spună:

„La început am fost chelneriţă într-un restaurant din Tivoli. A fost foarte greu. A trebuit să stau până noapte târziu, mai ajutam la căratul alimentelor în magazie şi pe deasupra trebuia să suport avansurile clienţilor băuţi. Am simţit că nu mai pot sta acolo şi am început să caut un alt loc de muncă. După două luni de căutări am găsit. M-am angajat la o firmă de construcţii din Roma. Am fost secretara personală a directorului. Era un job foarte bun, chiar dacă şi acolo trebuia să fac ore suplimentare. Dar nu a durat mult. Într-o zi a venit acţionarul principal a firmei. Un bătrânel de 75 de ani. Imediat am simţit că mă place, dar nu am răspuns cu nici un gest la zâmbetele lui. Atunci m-a chemat şi mi-a spus că îmi oferă triplul salariului de la firmă, dacă voi fi secretara lui. Sigur, imediat m-am gândit la ce vă gândiţi şi Dvs. Am spus că eu nu sunt o fată din acea categorie, la care el a spus că nici nu trebuie să fiu. Atunci, ce trebuie să fac? – am întrebat. Baie – spunea el. Cum adică baie? Eu fac baie în fiecare zi de două ori. Atunci mi-a explicat: El are un birou mare, în care este şi o mică piscină, ca să poate să se relaxeze, când e obosit. Eu acolo ar trebui să stau toată ziua în apă călduţă. El ar lucra şi m-ar admira din când în când. Atât, şi nimic mai mult. Deci aş fi un decor viu. Exact. Primul meu instinct a fost să-l refuz. După aceea am început să mă gândesc. Chiria la Roma e mare. Salariul meu abia ajunge pentru mine, foarte puţin pot trimite acasă pentru părinţii şi fraţii mei. Ce va fi, dacă refuz şi el se răzbună şi mă dă afară de la firmă? Până la urmă am acceptat, dar pentru o sumă şi mai mare, pe care bătrânul a acceptat fără să negocieze. Totul a fost aşa, cum mi-a spus. El lucra, eu stăteam în piscină. Din când în când m-a rugat să-i duc cafea, ceai sau prăjituri. Ştiam că sunt pretexte ca să-mi vadă corpul, dar mi-am spus că asta face parte din job. El nu a intrat în piscină decât foarte rar şi atunci s-a comportat civilizat. Timp de doi ani, cât am fost acolo nu m-a atins nici cu un deget. Mai rău a fost când a avut musafiri şi trebuia să mă prezint şi în faţa lor. La început a fost foarte greu să-mi înving pudoarea, dar am făcut-o. Însă după doi ani am plecat. Nici el nu a încercat să mă reţine. Ştia că de geaba făcea. Am plecat pentru că am simţit că încep să pierd respectul pentru sine. Îmi era ruşine să mă uit în oglindă. Nu ieşeam în oraş, nu am vrut să mă întâlnesc cu prietenele mele (alea puţine pe care le aveam) pentru că era greu să le ascund ce fac şi pentru câţi bani. Am rupt relaţia mea şi cu băiatul care-mi făcea curte. Am simţit că dacă mai stau acolo voi cădea în depresie. Am plecat şi am plecat şi din Italia ca să nu mai amintesc la acea perioadă. Şi acum sunt aici.”

De astă seara SMILA are un nou angajat.

Reklámok

Vélemény, hozzászólás?

Adatok megadása vagy bejelentkezés valamelyik ikonnal:

WordPress.com Logo

Hozzászólhat a WordPress.com felhasználói fiók használatával. Kilépés /  Módosítás )

Google+ kép

Hozzászólhat a Google+ felhasználói fiók használatával. Kilépés /  Módosítás )

Twitter kép

Hozzászólhat a Twitter felhasználói fiók használatával. Kilépés /  Módosítás )

Facebook kép

Hozzászólhat a Facebook felhasználói fiók használatával. Kilépés /  Módosítás )

w

Kapcsolódás: %s

%d blogger ezt kedveli: