Archive for 2016. augusztus

h1

Jurnal SMILA nr. 74. Crap sârbesc fără crap

augusztus 30, 2016

Back to work. Recunosc în vara asta nu am avut mare poftă de gătit, mai ales în apartamentul din Bucureşti, unde stau cu chiria şi unde temperatura în timpul zilei devine insuportabilă şi atunci când nu dau drumul la aragaz. Am mai făcut lucruri uşoare, mărunte, cu care nu am avut tupeu să mă laud aici. Azi însă nu am mai rezistat şi am făcut crap sârbesc în varianta mea proprie, fără crap. Crapul este un peşte cu foarte multe oase în Y iar curăţatul aceluia pe mine mă oboseşte şi mă deprimă. Teoretic ştiu cum trebuie filetat, practic nu mi-a ieşit niciodată, în plus crapul este un peşte mai gras, unsuros, nu foarte atractiv. Aşa că am renunţat la crap şi am folosit alte soiuri: cod negru şalău şi somon. Iată cum:

Ingrediente:

  • 1 kg. de peşte, dacă se poate atunci soiuri diferite;

  • două cepe;

  • un ardei gras;

  • 5-6 căţei de usturoi;

  • un castravete;

  • 150 ml. de vin alb;

  • alte legume cam ce găşiţi prin casă, eu am folosit morcovi, fasole, roşii, porumb, broccoli (dacă nu spuneţi la nimeni, recunosc, că unele erau din cutie de conservă) era bun şi un pic de ciuperci, dar am uitat să cumpăr, în total 1 kg.

  • 200 gr. smântână;

  • un ardei iute;

  • condimente: sare, piper, boia, chimen, cimbrişor;

  • un pic de ulei.

    rácponty

    Am crezut că în sticlă este rose, dar am greşit. Se mai întâmplă…

Prepararea

Ceapa, ardeiul gras şi usturoiul tocăm mărunt şi călim în ulei încins. Restul legumelor le spălăm, le curăţăm. Peştele filetat le spălăm şi le tăiăm în felii de cca. 10 cm. (dacă sunt prea groase le mai tăiem în două). După atâta muncă bem un pahar de vin şi continuăm. Luăm un vas termorezistent în care punem un strat de legume, una de peşte, iar legume, iar peşte şi tot aşa, până se termină. Stropim cu vinul alb. Fiecare strat trebuie condimentat.

rácponty_1

La urmă punem smântâna. Punem în cuptor preîncălzit la 180 de grade şi le lăsăm acolo (acoperit) aproximativ o oră, după care putem mânca.

rácponty_2

rácponty_3

h1

Jurnal SMILA nr. 73 Crima

augusztus 29, 2016

Aseară am pornit de la Oradea la Bucureşti cu trenul. Am călătorit în vagon de dormit. Vagonul în care aveam bilet a fost ataşat la Oradea la garnitura care venea de la Satu Mare. Până atunci vagonul a stat în arşiţa şi s-a înfierbântat. Când m-am urcat, în compartiment a fost vreo 40 de grade, şi eu transpiram ca un cal. Când trenul a plecat am deschis geamul cât s-a putut de mare. După Aleşd – când temperatura din compartiment a devenit mai suportabilă – am scos o carte a unui scriitor popular din Ungaria, Vámos Miklós şi am început să citesc. Bine, ştiu, literaţi mai simandicoşi, fac nazuri, când vine vorba de Vámos, spun că ceea ce scrie el nici nu este literatură adevărată, ci doar povestiri fără substanţă, o lectură uşoară pe care putem citi în vacanţe fără să stricăm buna noastră dispoziţie şi fără să supunem creierul nostru la vre-un efort mai considerabil. Eu când vine vorba de literatură sunt omnivor, iar Vámos îmi este deosebit de simpatic, pentru că nu-şi propune să dea răspuns la marile întrebări ale Universului, ale omenirii, sau măcar ale poporului (naţiunii, neamului, tribului etc.) nostru, nu se preface că ştie secretul vieţii, pur şi simplu povesteşte numai, dar o face cu talent, captivant şi cu mult umor. Acum la bătrâneţe ,mă şi obosesc teoriile despre schimbarea lumii. E adevărat, am citit şi eu o schiţă a lui Karinthy: Találkozás egy fiatalemberrel (= Întâlnire cu un tânăr) în care autorul confruntă propria lui persoana care a devenit uşor conformistă cu visurile şi ambiţiile pe care le avea când era tânăr. Da. M-am întâlnit şi eu cu acest tânăr, dar l-am trimis la plimbare.

pillangó

Deci, l-am citit pe Vámos, când dintr-o dată o insectă asemănătoare cu un ţânţar, dar mult mai mare, şi cu picioare mai scurte s-a plonjat pe plapuma mea. Probabil a căzut prin geamul deschis. Nu-mi plac insectele. Când eram copil o familie de viespi a făcut cuib în locaşul ruloului de pe geam şi mă teroriza (până când tatăl meu nu a descoperit cuibul), iar în apartamentul de bloc unde stau cu chirie în capitala din când în când apar nişte gândaci de bucătărie, şi deşi nu-mi place să le omor, sunt obligat să o fac, altfel se răspândesc. Mai nou utilizez împotriva lor o armă chimică, un spray, care pulverizează un gaz paralizant, care le omoară în câteva secunde. Pe această fluture (sau ce era) însă nu am vrut să-l omor, că am citit şi eu poezia lui Ady Endre: Megöltem egy pillangót (=Am omorât un fluture, este o poezie alegorică a lui Ady, în care condamnă crima, mânia războiului, pasiunea de a ucide a minţilor bolnave) şi m-am temut ca distrugerea acestei insecte să nu cumva să scoate din mine perversiunea unui ucigaş în serie (D-na psiholog Emma Toader ar putea să analizeze mai profund fenomenul). M-aş fi mulţumit doar cu atâta să-l alung pe fluture (sau ce era) de pe plapumă cu o lovitură rapidă a degetului. Astfel s-ar fi ridicat în aer şi poate găsea ieşirea prin geam. Nu aşa s-a întâmplat.

Gestul meu probabil a fost mai puternic decât doream şi artropoda a căzut jos, unde mişca disperată una din aripi. Am crezut că l-am rănit mortal, şi după această întâmplare este mai indicat să o omor, decât să o las în viaţă, scurtând astfel suferinţele. Cu flaconul de apă am lovit peste insectă, însă probabil am ratat lovitura, pentru că nu am găsit cadavrul ei nici pe flacon şi nici pe podea. Nu contează – m-am liniştit – dacă a putut să ia zborul, atunci are şanse să trăiască, dacă a murit, asta e, oricum nu merită să o caut, aşa că m-am reîntors la Vámos, dar mai înainte am închis geamul să nu mai vine şi alţi musafiri nepoftiţi.

M-am trezit în Braşov. Trenul staţiona în gară, deja era lumină afară. Văd că pe geam în afară (aşa credeam eu) stă o insectă exact aşa cum arăta cea care m-a vizitat pe mine. Sigur este ceva invazia a acestor fluturi (sau ce sunt). Am fost curios să văd când o să zboară de pe geam. Trenul a pornit încet, dar insecta a rămas acolo şi atunci când mergeam cu o viteză de cca. 70-80 de km/oră. Este adevărat că din când în când încerca să-şi schimbe poziţia şi mişca una din aripi. M-am tot gândit cum de nu cade în vântul puternic şi rece creată de mişcareas trenului. Singura explicaţie logică mi s-a părut că fluturele (sau ce era) a fost „călcat” de tren. Probabil a vrut să vină la lumina pe care a văzut în compartiment şi s-a lipit de geam. M-am gândit să-l ajut să plece. Ridicam geamul şi abia atunci constatam că fluturele (sau ce era) nu era în afara ci înauntru şi de aceea nu putea să zboare pentru că îi lipsea una din aripi (că totuşi cum a ajuns acolo, este o enigmă). Era deci clar că aceasta insectă este a mea, pe care am rănit-o de două ori, dar nu am omorât-o niciodată. Acuma însă trebuie să o fac, oricum ar muri în scurt timp. Am luat cartea lui Vámos (cine a spus că cu o carte nu se poate ucide) şi am lipit-o de geam pe insectă căreia iam cauzat – involuntar – atâta suferinţe. Fluturele (sau ce era) cădea încet balansând în aer şi a căzut între masa rabatabilă care acoperea chiuveta şi peretele laterală a vagonului. Mie mi s-a părut că în timp ce cădea încerca să zboare cu singura aripă rămasă.

h1

Az úri városról és zsidó lakóiról

augusztus 17, 2016

Nemrég jelent meg Lőwy Dániel kötete, amelynek címe Az úri város zsidó lakosai, alcíme pedig a nagyváradi zsidóság története. Tudományos munkáról lévén szó, mindjárt ki kell emelnünk a szerző rendkívül alapos dokumentációját, Törvénycikkelyek, levéltári anyagok, levelezések, visszaemlékezések százai teszik hitelessé ezt a munkát, amely végigköveti e közösség történetét az első zsidó családok megjelenésétől egészen napjainkig.

Zsidok

Még a váradiak számára is rengeteg érdekes adattal, újdonsággal szolgál ez a könyv. Cáfolhatatlanul kiderül belőle az, hogy a zsidó írók, művészek, újságírók, költők, valamint vállalkozók nélkül Nagyvárad modernizációja, felvirágzása a XIX. és XX. század fordulóján, valamint az azt követő két évtizedben elképzelhetetlen lett volna. A város építészetét ugyanakkor meghatározta a zsidó építészek és ugyancsak zsidó megrendelőik ízlésvilága. Nagyvárad olyan emblematikus épületeiről van szó, mint a Fekete Sas Palota, az Ullmann palota, a Darvas – La Roche ház vagy a Moskovits-palota. Érdekes és tanulságos dolog az, ahogyan a szerző leírja, hogy milyen bámulatos gyorsasággal és szervezettséggel teremtette meg a nagyváradi zsidóság a maga sajátos intézményrendszerét. Volt zsidókórház, zsidó-iskola, külön kulturális, művészeti és sportegyesületei voltak a váradi zsidóságnak. Három zsinagóga szolgálta az izraelita hívők vallásgyakorlását, de voltak árvaházaik, öregotthonaik, a rászorulók gyámolítására. Mindazonáltal a nagyváradi zsidóság sohasem volt egy bezárkózó közösség. Mindig készek voltak együttműködésre a város haladó, keresztény értelmiségével, sőt politikai szerepet is vállaltak, jelen voltak a városi tanácsban, sőt még Románia Parlamentjében is.

Izgalmas fejezetben és árnyaltan tárgyalja a szerző a magyarság és a zsidóság viszonyát. A nagyváradi zsidóság nagyobbik része tudatosan felvállalta magyar identitását, többségük magyar anyanyelvűnek vallotta magát, identitásukat magyarként élték meg és jövőjüket is itt képzelték el. Az a dilemma, amelyről Konrád György ír, miszerint lehet-e teljes értékű zsidó életet élni Izrael határain kívül, a nagyváradi zsidóság nagy többsége számára nem is létezett.

Annál fájdalmasabb volt e közösség számára az, hogy a zsidóüldözést, a gettósítást, a kínvallatásokat és végül a deportálást épp a magyar állam részéről kellett elszenvedniük, amely magyar állam a modernizáció, a kulturális és gazdasági fejlődés szempontjából rengeteget köszönhet a zsidóknak. Döbbenetes sorsokkal és fájdalmas statisztikai adatokkal kell szembesülnünk Lőwy Dániel könyvét olvasva. Nagyvárad lakosságának majd egynegyede (24 százaléka) volt zsidó és közülük a vészkorszak után alig maradt 5 százalék, akiknek nagy része később kivándorolt Nyugat Európába vagy Izraelbe.

Csak csöndben jegyzem meg: attól tartok, hogy Nagyvárad mai magyar lakossága még ma sem hajlandó szembesülni a történtekkel. Az import-antiszemitizmusnak mintha ismét divatja lenne, mintha semmit sem tanultunk volna a hetvenkét éve történtekből.