Archive for the ‘Publicisztika’ Category

h1

Jurnal SMILA 79. Numai să nu se ia lumina

augusztus 30, 2017

S-a stins lumina în cel mai frumos stadion de lux din lume (potrivit clasamentului publicaţiei Footballs Top Ten), în Arena Pancho, din Felcsút. Din fericire nu pentru totdeauna, dar în momentul cel mai nepotrivit: duminică, în timpul meciului dintre echipele de fotbal Videoton şi Ferencváros T.C. Din cauza unei furtuni s-a produs o pană de curent şi timp de o oră meciul a fost suspendat, stadionul de lux cu 3500 de locuri într-o comună cu 1800 de locuitori s-a scufundat în beznă.

Pancho áramszünet

Noroc, că şeful nu a fost acolo, aşa că securitatea lui nu a fost pusă în pericol. Sigur, i-ar fi plăcut să meargă, că îi place fotbalul. Este şi jucător legitimat la echipa din Felcsút (că unde să joace omu’, dacă nu în echipa localităţii de unde se trage). Dar nu a avut timp. S-a pregătit să primească pe Putin. Şi el a venit la meci. Dar noroc că la judo, nu la fotbal. Acuma, fiecare şef de stat cu sportul lui preferat, nu-i aşa?

Şefu’ are multă treabă, dar se descurcă. Putin a fost a doua oară numai în anu’ ăsta, dar au mai fost şi Erdoğan, Abdul Al-Sisi şi Netanyahu. Mari oameni de stat toţi. Ăştia ştiu ce-i aia politeţe, nu ca nesimţiţii ăia din Bruxelles. Dar las’ că şeful ştie cum să trateze pe îngâmfaţii aia. A făcut nişte afişe mari pentru vreo 80 miliarde de forinţi pe care a scris „Să oprim Bruxellesul !” şi a împânzit toată ţara. A avut mare succes, ca şi afişele ăia contra lui Soros. Şi aia a mers bine, dar după două săptămâni a trebuit să luăm jos că au fost aici campionatele mondiale ale sporturilor pe apă. Totuşi, nu ar fi dat bine, să vadă toţi ăia, care nu ştiu cum e treaba pe aici. Dar ideea a fost bună. Habony ăsta e un geniu. Da, nu ştii? Habony Árpád, este un fel de consilier în comunicare şi pe media a şefului. Oficial nu lucrează nicăieri, dar e milionar. El construieşte strategia de comunicare pentru şefu’. Merge foarte bine. Media publică e a noastră, Népszabadság a fost desfiinţat, presa de opoziţie s-a retras pe bloguri şi pe câteva portaluri, dar o să avem noi grijă şi de aia.

Şefu’ s-a gândit la tot. Ce a mai rămas de la stat a dat la oamenii noştrii, restu’ a naţionalizat şi după aceea a dat tot la oamenii noştrii. Acuma toţi mari investitori sunt ai noştrii: Garancsi, Demján, Vajna, Mészáros Lőrinc, asta ultimul e prietenul din copilărie a şefului, acum primar la Felcsút, aşa că am rezolvat şi cu banii.

Mai trebuie să facem un pic de ordine între societăţile civile finanţate de Soros şi vom fi gata. Stăm la guvernare încă vreo 100 de ani, dacă nu mai mult.

Numai să nu vine cumva o furtună să ni se ia lumina, ca la Arena Pancho că rămânem dracului în beznă cu toţii.

Reklámok
h1

Jurnal SMILA nr. 78. Contele Boni şi războiul mondial

június 25, 2017

Opereta Silvia, prezentată de Opera din Craiova

Am crescut într-un mediu preponderent unguresc. Deşi opereta nu era muzica generaţiei mele, totuşi nu am putut (dar poate că nici nu am vrut) să evit să cunosc cele mai populare şlagăre de operetă. A fost un moment al chefurilor din tinereţe, când această muzică ne-a exprimat cel mai bine emoţiile. Atunci am cântat cu frenezie versurile despre Hajmási Péter şi Hajmási Pál, despre barometrul care indică vreme ploioasă, motiv pentru care noi chefuim de zor şi sărim în contrabas (povestea, se pare că nu este o pură ficţiune, un nabab budapestan s-ar fi aruncat – la propriu – în contrabasul lăutarului, pentru că nu i-a convenit cum a interpretat un anumit cântec).

Silvia

În fine, tot ce am înţeles eu din operetă, este că e o muzică melodioasă, proaspătă, tocmai bună pentru o distracţie neumbrită de problemele realităţii. Opereta creează o lume iluzorie şi idilică. Muzica, dansul, umorul sunt de apreciat doar pentru valoarea lor intrinsecă. Este o manifestare l’art pour l’art prin excelenţă. Nu aştepţi de la o operetă să-ți dea răspunsul la întrebarea a fi sau a nu fi. Dacă spectacolul în sine este de calitate, atunci opereta este bună, dacă nu, atunci degeaba apelează la mesaje filozofice, la dramatizarea acţiunii, tot mediocră va rămâne. Trebuie să acceptăm că Strauss, Kálmán sau Zerkovitz nu sunt Michelangelo, Shakespeare sau Schopenhauer.

Opereta Silvia, a lui Kálmán Imre, reprezintă piesa emblematică a operetei maghiare (sau mai bine spus: a monarhiei austro-ungare). Are toate ingredientele succesului, valsul wienez, ceardaş-ul unguresc, o piesă fără patetism sau soluţii nenaturale, e ca o poveste populară foarte frumoasă despre puterea dragostei, care mătură din cale şi cele mai rigide convenţii sociale. Cel puţin asta am înţeles eu din Silvia până acum.

Dar aparent lucrurile se schimbă. Fiind un consumator ocazional de cultură, m-am obişnuit cu faptul că creaţiile artistice clasice sunt reinterpretate (câteva piese de teatru seamănă doar ici-colo cu originalul), operele lui Verdi şi Bizet se cântă în costumaţie contemporană etc. Nu am nicio problemă cu acest fenomen. Dimpotrivă îmi plac experienţele noi, care mă obligă să abandonez clişeele clasice şi să interpretez eu, personal şi pentru mine marile creaţii ale omenirii. Totul este bine, până când ajungem la operetă. Ei bine, aici nu merge. Pentru că, dacă încep să meditez pe o muzică spumoasă şi antrenantă asupra părții întunecate a caracterului uman, a rigidităţii şi anacronismului Monarhiei care tocmai se prăbuşeşte aşijderea Ducelui Cecilia în Abazia, atunci s-a pierdut şi distracţia şi mesajul de substanţă al regizorului.

Or, interpretarea lui Kürthy András (din Ungaria), cel care a regizat opereta Silvia prezentată ieri (24 iunie) la Teatrul de Stat din Oradea de către Opera din Craiova, exact acest lucru a făcut. A dramatizat şi a contextualizat Silvia (gândindu-se probabil la cei 100 de ani scurși de la primul război mondial), creând un contrast inutil între şlagărele plăcute de operetă şi mesajul artistic nesusţinut de mijloace artistice.

Ceea ce este păcat, pentru că actorii au cântat şi au jucat bine. Narcisa Brumar în rolul Silviei a fost constantă şi foarte concentrată, a cântat frumos, convingător şi în acelaşi timp nu a ieşit din rolul divei fermecătoare. Laurenţiu Nicu s-a simţit bine în rolul Contelui Boni, personajul boem, uşuratic, iubăreţ şi distrat, ca şi cum rolul ar fi fost croit pentru el. O voce absolut extraordinară – cu accente dramatice – am cunoscut ascultându-l pe Bogdan Zahariea în rolul Prinţului Edvin. Foarte bune au fost de asemenea şi Edit Mag şi Noemi Modra în rolurile Ducesei Cecilia, respectiv al Contesei Stázi. Am apreciat umorul şi talentul actoricesc al lui Dan Cornescu în rolul domnului Feri şi desigur nu putem să nu-l amintim pe Gabriel Marciu în rolul lui Miska.

h1

Jurnal SMILA nr. 77 Despre proteste

február 12, 2017

Vine Gyuri la partid înfrigurat, răguşit şi cu banderolă: rezist. Şi într-adevăr. A băut şase Unicum unu după celălalt şi a rezistat. Apoi vine şi Pista. Tot de la demonstraţie, dar de la celălalt. Că noi la SMILA suntem echidistanţi şi nu putem să ştim cine va câştiga şi e bine să avem oameni în fiecare tabere.

Începem şedinţa. Zice Gyuri că e rău. Au abrogat ordonanţă, au dat jos pe ministru, dar ăştia tot mai luptă să dea jos Guvernu’. „Pe ăştia nu-l satură nici Soros.”. Da’ de ce trebuie dat jos Guvernul? – întreb eu ca prostu’. Preventiv – zice Gyuri – nu cumva să facă ceva. Ce? (eu) Orice, nu contează.(el)

ittas

Eu nu sunt alcoolic. Alcoolicii merg la dezintoxicare, eu mă duc la distracţia

După aia spune Pista că e bine. E adevărat, că a fost înjurat, că are jachetă galbenă cu o dungă albastră (a primit de la suedezi să zicem ca donaţie încă în ’90, e adevărat că a trebuit să meargă după ea până la Stockholm) şi că are accent unguresc şi unu a spus că seamănă cu Soros, dar tot e bine, că avea unu o butelcuţă cu pălincă şi aşa s-au mai încălzit. Şi mâine trebuie să meargă înapoi.

Punctele de vedere fiind expuse, am trecut la redactarea comunicatului de presă: SMILA a luat act cu îngrijorare despre scăderea temperaturii în diferite pieţe ale capitalei, astfel nefiind asigurate condiţii optime pentru proteste. Totodată SMILA constată cu satisfacţie că frigul nu afectează calitatea băuturilor spirtoase.

h1

A Brassó – Stockholm metró

szeptember 30, 2016

Vámos Miklós elolvasta a New York Times.ban egy irodalomelméleti szakember cikkét arról, miszerint bővíteni kellene az irodalmi kategóriák számát. A tényirodalom (non fiction) és a szépirodalom (fiction) mellé még be kéne iktatni egy köztes kategóriát, amelynek angolul a faction nevet adta. Vannak ugyanis olyan művek, amelyek valóságos eseteket írnak le, valóságos szereplőkkel, ám művészi eszközökkel, amelyek szépirodalmi értékkel (is) bírnak. Vámos ezt a kategóriát magyarul a “fakció” kifejezéssel jelölte meg (maga is írt ilyeneket a Bárnovellák és Fakciók című nemrég megjelent kötetében).

download

Nos, nem tudom, hogy Gergely Tamás olvasta-e ezeket az irodalomelméleti fejtegetéseket, de a Ki eteti a sirályokat? című könyve tökéletes példája a fakcióknak. Rövid, hétköznapi vagy kevésbé hétköznapi történetek ezek, amelyek azonban messze túllépikk a tényirodalom kereteit és lehetőségeit. Épp a kötet tényszerűsége Gergely igazi fegyverténye. Nem az írói fantázia, hanem maga az élet dokumentálja azt, ahogyan a szerző látja a világot. Életszilánkok ezek, amelyekben benne van az elmúlt 25-30 évünk szinte valamennyi frusztrációja, fonákságaa, vagy éppen apró örömei. A romániai diktatúra elől Svédországba menekülő író különös érzékenységgel fordul mindenféle kisebbség, vagy – a némi malíciával hátrányos helyzetűnek minősített – embertársa felé. Svédországban is magával hordozza a romániai homogenizálás emlékét, összehasonlít sorsokat, embereket, tűnődik, olykor talán még vezekel is.

Szülővárosából Brassóból, egykori munkahelye: Bukarest érintésével, Stockholmba és vissza utazunk Gergely Tamás képzeletbeli metróján (egyébként több történet is kötődik a stockholmi metróhoz). Közben alkalmunk van elgondolkodni olyan dolgokon, amelyek mellett elrobogtunk, anélkül, hogy észrevettük volna. Önvizsgálatra és helyzetelemzésre kötelezi ez a könyv az olvasót, aki talán több empátiával fordul majd a sirályokat etető hajléktalan, vagy éppen a háború elől menekülő muszlim felé.

Mindazonáltal a humor sem hiányzik ebből a könyvből, s amikor a “sok jó Sztálinokról” olvastam (nem lövöm le a poént, olvassák el), azonnal eszembe jutott Ágoston Hugó hasonló története: Egyszer az egykori Hét című lap szerkesztőségének a vendége volt Fazekas János elvtárs, aki akkoriban Románia miniszterelnök-helyettese volt. A lap szerkesztői elmondták gondjaikat, segítségét kérték különböző közösségi ügyekben (amelyek egy részét később meg is oldotta), ám a beszélgetést a magasrangú vendég ezzel a mondattal fejezte be: “Maguk újságíró elvtársak ne művészkedjenek itt, hanem írjanak sok jó brosúrákot!”. Nos,  úgy látom, hogy Gergely újságíró elvtárs nem fogadta meg Fazekas elvtárs intelmeit…

Gergely Tamás: Ki eteti a sirályokat? Üveghegy kiadó 2016.

h1

Jurnal SMILA nr. 73 Crima

augusztus 29, 2016

Aseară am pornit de la Oradea la Bucureşti cu trenul. Am călătorit în vagon de dormit. Vagonul în care aveam bilet a fost ataşat la Oradea la garnitura care venea de la Satu Mare. Până atunci vagonul a stat în arşiţa şi s-a înfierbântat. Când m-am urcat, în compartiment a fost vreo 40 de grade, şi eu transpiram ca un cal. Când trenul a plecat am deschis geamul cât s-a putut de mare. După Aleşd – când temperatura din compartiment a devenit mai suportabilă – am scos o carte a unui scriitor popular din Ungaria, Vámos Miklós şi am început să citesc. Bine, ştiu, literaţi mai simandicoşi, fac nazuri, când vine vorba de Vámos, spun că ceea ce scrie el nici nu este literatură adevărată, ci doar povestiri fără substanţă, o lectură uşoară pe care putem citi în vacanţe fără să stricăm buna noastră dispoziţie şi fără să supunem creierul nostru la vre-un efort mai considerabil. Eu când vine vorba de literatură sunt omnivor, iar Vámos îmi este deosebit de simpatic, pentru că nu-şi propune să dea răspuns la marile întrebări ale Universului, ale omenirii, sau măcar ale poporului (naţiunii, neamului, tribului etc.) nostru, nu se preface că ştie secretul vieţii, pur şi simplu povesteşte numai, dar o face cu talent, captivant şi cu mult umor. Acum la bătrâneţe ,mă şi obosesc teoriile despre schimbarea lumii. E adevărat, am citit şi eu o schiţă a lui Karinthy: Találkozás egy fiatalemberrel (= Întâlnire cu un tânăr) în care autorul confruntă propria lui persoana care a devenit uşor conformistă cu visurile şi ambiţiile pe care le avea când era tânăr. Da. M-am întâlnit şi eu cu acest tânăr, dar l-am trimis la plimbare.

pillangó

Deci, l-am citit pe Vámos, când dintr-o dată o insectă asemănătoare cu un ţânţar, dar mult mai mare, şi cu picioare mai scurte s-a plonjat pe plapuma mea. Probabil a căzut prin geamul deschis. Nu-mi plac insectele. Când eram copil o familie de viespi a făcut cuib în locaşul ruloului de pe geam şi mă teroriza (până când tatăl meu nu a descoperit cuibul), iar în apartamentul de bloc unde stau cu chirie în capitala din când în când apar nişte gândaci de bucătărie, şi deşi nu-mi place să le omor, sunt obligat să o fac, altfel se răspândesc. Mai nou utilizez împotriva lor o armă chimică, un spray, care pulverizează un gaz paralizant, care le omoară în câteva secunde. Pe această fluture (sau ce era) însă nu am vrut să-l omor, că am citit şi eu poezia lui Ady Endre: Megöltem egy pillangót (=Am omorât un fluture, este o poezie alegorică a lui Ady, în care condamnă crima, mânia războiului, pasiunea de a ucide a minţilor bolnave) şi m-am temut ca distrugerea acestei insecte să nu cumva să scoate din mine perversiunea unui ucigaş în serie (D-na psiholog Emma Toader ar putea să analizeze mai profund fenomenul). M-aş fi mulţumit doar cu atâta să-l alung pe fluture (sau ce era) de pe plapumă cu o lovitură rapidă a degetului. Astfel s-ar fi ridicat în aer şi poate găsea ieşirea prin geam. Nu aşa s-a întâmplat.

Gestul meu probabil a fost mai puternic decât doream şi artropoda a căzut jos, unde mişca disperată una din aripi. Am crezut că l-am rănit mortal, şi după această întâmplare este mai indicat să o omor, decât să o las în viaţă, scurtând astfel suferinţele. Cu flaconul de apă am lovit peste insectă, însă probabil am ratat lovitura, pentru că nu am găsit cadavrul ei nici pe flacon şi nici pe podea. Nu contează – m-am liniştit – dacă a putut să ia zborul, atunci are şanse să trăiască, dacă a murit, asta e, oricum nu merită să o caut, aşa că m-am reîntors la Vámos, dar mai înainte am închis geamul să nu mai vine şi alţi musafiri nepoftiţi.

M-am trezit în Braşov. Trenul staţiona în gară, deja era lumină afară. Văd că pe geam în afară (aşa credeam eu) stă o insectă exact aşa cum arăta cea care m-a vizitat pe mine. Sigur este ceva invazia a acestor fluturi (sau ce sunt). Am fost curios să văd când o să zboară de pe geam. Trenul a pornit încet, dar insecta a rămas acolo şi atunci când mergeam cu o viteză de cca. 70-80 de km/oră. Este adevărat că din când în când încerca să-şi schimbe poziţia şi mişca una din aripi. M-am tot gândit cum de nu cade în vântul puternic şi rece creată de mişcareas trenului. Singura explicaţie logică mi s-a părut că fluturele (sau ce era) a fost „călcat” de tren. Probabil a vrut să vină la lumina pe care a văzut în compartiment şi s-a lipit de geam. M-am gândit să-l ajut să plece. Ridicam geamul şi abia atunci constatam că fluturele (sau ce era) nu era în afara ci înauntru şi de aceea nu putea să zboare pentru că îi lipsea una din aripi (că totuşi cum a ajuns acolo, este o enigmă). Era deci clar că aceasta insectă este a mea, pe care am rănit-o de două ori, dar nu am omorât-o niciodată. Acuma însă trebuie să o fac, oricum ar muri în scurt timp. Am luat cartea lui Vámos (cine a spus că cu o carte nu se poate ucide) şi am lipit-o de geam pe insectă căreia iam cauzat – involuntar – atâta suferinţe. Fluturele (sau ce era) cădea încet balansând în aer şi a căzut între masa rabatabilă care acoperea chiuveta şi peretele laterală a vagonului. Mie mi s-a părut că în timp ce cădea încerca să zboare cu singura aripă rămasă.

h1

Az úri városról és zsidó lakóiról

augusztus 17, 2016

Nemrég jelent meg Lőwy Dániel kötete, amelynek címe Az úri város zsidó lakosai, alcíme pedig a nagyváradi zsidóság története. Tudományos munkáról lévén szó, mindjárt ki kell emelnünk a szerző rendkívül alapos dokumentációját, Törvénycikkelyek, levéltári anyagok, levelezések, visszaemlékezések százai teszik hitelessé ezt a munkát, amely végigköveti e közösség történetét az első zsidó családok megjelenésétől egészen napjainkig.

Zsidok

Még a váradiak számára is rengeteg érdekes adattal, újdonsággal szolgál ez a könyv. Cáfolhatatlanul kiderül belőle az, hogy a zsidó írók, művészek, újságírók, költők, valamint vállalkozók nélkül Nagyvárad modernizációja, felvirágzása a XIX. és XX. század fordulóján, valamint az azt követő két évtizedben elképzelhetetlen lett volna. A város építészetét ugyanakkor meghatározta a zsidó építészek és ugyancsak zsidó megrendelőik ízlésvilága. Nagyvárad olyan emblematikus épületeiről van szó, mint a Fekete Sas Palota, az Ullmann palota, a Darvas – La Roche ház vagy a Moskovits-palota. Érdekes és tanulságos dolog az, ahogyan a szerző leírja, hogy milyen bámulatos gyorsasággal és szervezettséggel teremtette meg a nagyváradi zsidóság a maga sajátos intézményrendszerét. Volt zsidókórház, zsidó-iskola, külön kulturális, művészeti és sportegyesületei voltak a váradi zsidóságnak. Három zsinagóga szolgálta az izraelita hívők vallásgyakorlását, de voltak árvaházaik, öregotthonaik, a rászorulók gyámolítására. Mindazonáltal a nagyváradi zsidóság sohasem volt egy bezárkózó közösség. Mindig készek voltak együttműködésre a város haladó, keresztény értelmiségével, sőt politikai szerepet is vállaltak, jelen voltak a városi tanácsban, sőt még Románia Parlamentjében is.

Izgalmas fejezetben és árnyaltan tárgyalja a szerző a magyarság és a zsidóság viszonyát. A nagyváradi zsidóság nagyobbik része tudatosan felvállalta magyar identitását, többségük magyar anyanyelvűnek vallotta magát, identitásukat magyarként élték meg és jövőjüket is itt képzelték el. Az a dilemma, amelyről Konrád György ír, miszerint lehet-e teljes értékű zsidó életet élni Izrael határain kívül, a nagyváradi zsidóság nagy többsége számára nem is létezett.

Annál fájdalmasabb volt e közösség számára az, hogy a zsidóüldözést, a gettósítást, a kínvallatásokat és végül a deportálást épp a magyar állam részéről kellett elszenvedniük, amely magyar állam a modernizáció, a kulturális és gazdasági fejlődés szempontjából rengeteget köszönhet a zsidóknak. Döbbenetes sorsokkal és fájdalmas statisztikai adatokkal kell szembesülnünk Lőwy Dániel könyvét olvasva. Nagyvárad lakosságának majd egynegyede (24 százaléka) volt zsidó és közülük a vészkorszak után alig maradt 5 százalék, akiknek nagy része később kivándorolt Nyugat Európába vagy Izraelbe.

Csak csöndben jegyzem meg: attól tartok, hogy Nagyvárad mai magyar lakossága még ma sem hajlandó szembesülni a történtekkel. Az import-antiszemitizmusnak mintha ismét divatja lenne, mintha semmit sem tanultunk volna a hetvenkét éve történtekből.

 

h1

Jurnal SMILA nr. 72. Cum să lungim viaţa cu ajutorul numerologiei?

július 20, 2016

În sfârşit viaţa, viitorul, soarta şi soacra nu mai au secrete în faţa mea. Ştiu totul. Adică şi totul. Am aflat de la televizor. Din emisiunea Înţelepciuni ascunse, unde o distinsă doamnă astrolog şi un tip mai în vârstă, jovial – numerolog de meserie – mi-a explicat de exemplu că am să trăiesc încă 7 ani, 4 luni şi 8 zile. Calculul e foarte simplu. Stau la casa cu nr. 11, am luat permisul de conducere la a treia încercare (nevasta mea nu mi-ar fi dat nici acum), am doi câini, deci 11+3=14, iar 14 împărţit cu doi (numărul câinilor) dă fix 7, ceea ce dă numărul anilor. Lunile pot afla dacă iau ultima mea medie la matematică şi înmulţesc cu nr. de pantofi (care e 57 pentru că îmi place să mă strângă un pic) şi împart cu numărul berilor care am băut în ultima săptămână. Aşa a ieşit 4. Pentru a afla şi zilele a trebuit să calculez integrala din radical din x, dar n-a fost o problemă după vreo încă trei beri.

431

Asta însă numai dacă Saturnul nu va sta în calea lui Erdogan, pentru că atunci toate calculele trebuie refăcute, după un algoritm pe care acum nu am timp să vă dezvălui.

M-am gândit să lungesc un pic viaţa şi am vândut casa, m-am mutat pe Calea Aradului nr. 168. şi m-am înscris din nou la şcoala de şoferi, unde am picat până acum de paişpe ori şi pe una din javrele aia am vândut la Ócska (piaţa de vechituri). Aşa că perspectiva mea de viaţă s-a împunătăţit simţitor. Mulţumesc Înţelepciuni ascunse!