Posts Tagged ‘dezvelire de statui’

h1

Jurnal SMILA nr. 18. Aşa sărbătorim noi

január 23, 2016

Azi a avut loc la Sălcioara dezvelirea statuii lui Abafi Hozsánna. SMILA a participat la eveniment la cel mai înalt nivel. A fost frumos, deşi nu a fost uşor ca la minus 9 grade să scoţi oamenii în stradă. Coriolan Iuga, primarul din Sălcioara se plânge de mult că e din ce în ce mai greu să mobilizeze lumea la astfel de manifestări. Ca peste tot oamenii de aici se săturaseră de politică. Chiar dacă se întâmpla să fie interesați de un partid, sau de un politician, preferau să citească preț de câteva minute un articol de ziar decât să fie prezenți fizic la evenimente care durau de obicei cu orele. De aceea, Iuga a recurs la toate mijloacele posibile pentru a convinge un număr cât mai mare de săteni să asiste la inagurarea statuii lui Abafi Hozsánna.

Szoboravatás

Sătenii care trăiau din ajutoare sociale au fost informați că cine nu va fi prezent la eveniment să nici nu mai vină să-și ridice banii. Pentru mai multă siguranță, șefa biroului ajutoare sociale de la primărie, Catinca Tufaru, a adus cu ea la eveniment foi de prezență, pe care cei în cază trebuiau să le semneze, deşi cei mai mulți dintre ei, erau analfabeți (și nu o singură dată, ci de două ori: la începutul evenimentului și la încheierea acestuia). Firește, cum era de așteptat, beneficiarii ajutoarelor sociale nu au reușit să manifeste o stare de spirit de delir patriotic. Au încercat să devină receptivi la trăirea acestui moment înălțător consumând vin ieftin cumpărat de la cârciuma din apropiere (mai bine ședem noi aicea, ceva mai depărtișor dic șum more).

Al doilea as pe care primarul îl ținea în mânecă era poezia Biserica și Școala a poetului Reményik Sándor (poem care de-altfel făcea parte din recuzita permanentă și obligatorie a oricărui eveniment oficial local). De aceea, edilul îi invitase și pe preoți și pe profesori, iar cadrele didactice, firește, i-au obligat pe elevi să participe de asemenea. Iar pentru ca un număr mare de părinți să nu lipsească nici ei de la eveniment, primarul a poruncit conducerii școlii din localitate să prezinte un „program cultural”, care consta mai ales din recitarea unor poezii nelipsite în astfel de ocazii (pe lângă Biserica și Școala a lui Reményik, aveau mare căutare, în ultima vreme, versurile lui Wass Albert (Îmi vreau codrii înapoi, Să afle și ai mei de-acasă).

Prezența unui număr însemnat de elevi comporta, firește, unele riscuri. Erau greu de disciplinaţi, se comportau într-un mod deloc demn de măreția evenimentului – se jucau de-a prinselea, sau de-a freza de săpat șanțuri, în timp ce elevii dintr-a opta jucau poker în liniște, în spatele preoților. La Sălcioara trăiesc împreună pașnic oameni de diferite religii, de aceea la inaugurare au venit trei preoți să sfințească monumentul. În astfel de situații, ei se consfătuiau mai întâi, repartizându-și sarcinile. Unul dintre preoți a spus o rugăciune, un altul a stropit statuia cu apă sfințită, iar cel de-al treilea a rostit o predică – pentru ca după aceea să-și schimbe între ei rolurile. Din aceast motiv, slujba ecumenică s-a lungit peste măsură.

Un ingredient nelipsit de la sărbătorile din Sălcioara este și corul de femei Cosițele Orfanei. Corul a fost înființat în urmă cu douăzeci de ani de Crizantema Aurica Robu, educatoare pensionată, „mama Crizi” a localnicilor. În cele două decenii, componența corului a rămas aproape neschimbată, ceea ce nu se poate spune și despre vocile coriștilor. În momentele sale tihnite, Iuga recunoștea că „mai ușor l-aș putea suporta chiar și pe Bartók ăla, decât pe bunicile astea slute”, dar avea mâinile legate, mami Crizi se bucura de un respect irevocabil. Nivelul artistic al corului Cosițele Orfanei a evoluat invers proporțional cu lungimea spectacolelor, ceea ce punea la grea încercare răbdarea spectatorilor.

Erau prezenți, firește, și funcționarii de la primărie (pe care Iuga îi „convinsese”, amenințându-i cu o reținere de 10 la sută din salariu, să participe la inaugurarea monumentului pentru a-și cizela identitatea lor culturală), cum n-au lipsit nici polițiștii locali, a căror prezență era însă o îndatorire de serviciu.

Dar chiar și așa, la eveniment nu s-au adunat decât cel mult o sută de persoane. „Nu-i chiar un eșec, dar nici vreun motiv de mândrie” – îi zise Coriolan Iuga, bombănind, lui Branislav Pocraiaț, președintele Asociației Martirilor Sălcioarei. Afacerist iscusit, acesta își înființase o firmă care organiza toate evenimentele ce aveau loc în acea zonă a țării: comemorări, inaugurări de statui și de stâlpi funerari tradiționali în partea locului, zilele satului, sărbători naționale și internaționale, duminici speciale, simulări de bătălii istorice, expoziții, întreceri folclorice, concursuri de băut vin sau țuică, cursuri de dansuri din bătrâni, tăieri de panglici, baluri de culesul viilor sau strânsul recoltei, alte tipuri de petreceri, etc.

Firește, firma lui Pocraiaț, Martir Show SRL, încheia contracte cu primăriile și încasa onorarii grase și de la consiliile locale. Branislav Pocraiaț era însă un om modest, se mulțumea cu doar o parte a sumei primite, restul îl preda, pe o farfurioară cu bordură albastră, sub titulatura de sprijin, casieriei partidului politic de care aparținea demnitarul care a făcut donația. Pocraiaț era echidistant politic, sprijinea în mod egal orice partid de la care primea comenzi.

Pentru unele dintre contribuțiile făcute astfel partidelor, Pocraiaț chiar primea chitanțe, pe care le păstra, așezate ordonat – pentru că-i plăcea ordinea – în dosare, câte unul pentru fiecare partid. Înaintea alegerilor locale, lua de pe raft dosarul partidului cu cele mai mari șanse de victorie și se ducea cu el la candidatul pentru primărie al formațiunii respective sau la liderul organizației locale a respectivei formațiuni (dacă se întâmpla să nu fie una și aceeași persoană) și le prezenta dovada atașamentului său față de partid. De regulă, partidul cu pricina îl punea apoi pe lista candidaților la demnitatea de consilier local, pe un loc eligibil. Așa se face că Pocraiaț, indiferent de raportul de forțe politice la un moment dat, era întotdeauna consilier local la Sălcioara.

Potrivit programului oficial, festivitatea trebuia să înceapă cu serviciul divin ecumenic, urmat de „partea culturală”: recitările elevilor și spectacolul corului Cosițele Orfanei. În acest punct s-a încheiat secvența spirituală și de culturalizare și s-a trecut la secvența oficialităților, alocuțiunea festivă a primarului, discursurile deputaților și senatorilor şi bineînţeles a preşedintelui SMILA.

Dar nu am spus încă cine a fost sărbătorita de azi. Abafi Hozsánna (născută Varvara Davidova) a trăit între anii 1682-1745. S-a născut la Samuna, în peninsula Crimeea. La vârsta de numai 14 ani, a fost luată în prizonierat de armatele sultanului turc Colompar Aga și dusă cu forța la Constantinopole. A ajuns în haremul Sultanului, unde în scurt timp deveni foarte apreciată, mulțumită sârguinței de care dădea dovadă și tehnicii sale cu totul și cu totul originale. Era dedicată trup și suflet cauzei, dar strălucea mai cu seamă prin capacitatea sa de rezistență, având în vedere faptul că sultanul era de-acum sexagenar. Cum însă Davidovei, oricât de rafinată i-ar fi fost tehnica sexuală, îi era tot mai greu să-i asigure sultanului nivelul de împlinire erotică la care acesta se aștepta, a început să recurgă la adjuvanți chimici. Studia, în laboratoarele sultanului, efectele a tot felul de plante de leac, apoi le combina pentru a fabrica elixirul Samunia, licoarea iubirii căreia apoi i-a mers vestea peste mări și țări și cu ajutorul căreia l-a înrobit total pe sultan. Recunoscător, sultanul o eliberă pe Davidova din robie și o luă de soție. Potrivit sultanului, acea licoare avea un efect cu adevărat magic asupra bărbăției sale. De-atunci, diplomația turcească a folosit elixirul Davidovei ca pe o armă minune. Grație Samuniei, imperiul osmanilor și-a triplat teritoriul în numai zece ani, fără ca ienicerii să fi fost nevoiți să scoată măcar o dată sabia din teacă.

În schimbul a 85 de litri de Samunia, o jumătate de Europă își schimbă stăpânul, ajungând sub suveranitate otomană. Colompar Aga nu și-a datorat, însă, Samuniei, doar cuceririle, ci și pierzania. În 1703, din cauza unei supradoze de Samunia, își dădu obștescul sfârșit – în timp ce Davidova, sub numele de Hojana, deveni prima (și ultima) femeie sultan. Pe 19 mai 1703, Hojana se mărită cu Cazimir Abafi, fostul domnitor, de origine poloneză, al principatului Tranziția, care suferea sub stapânirea cuceritorilor turci.

Atunci luă ființă Monarhia Osman-Tranzită, care a existat numai 12 ani. Cazimir Abafi a jucat Tranziția la jocul Nu te supăra, frate! (Țara a fost câștigată de Otto Feldzimmer, un austriac trișor, care înființă un stat independent cu numele de Austria Răsăriteană). Abafi, impulsiv și scandalagiu din fire, era și un pătimaș jucător de cărți (despre celelalte patimi ale sale povestesc baladele vremii, adunate într-un volum, scos în 1934, de etnomuzicologul suedez Gustaff Thorvanson, sub titlul „Cântările Plăcerilor Hedoniste). Hojana se îndrăgostise însă atât de tare de Tranziția și de tranziți, încât, după regretabila moarte prematură a lui Cazimir Abafi (având nevoie de un futac pentru curățirea pipei, găsise perfect potrivită siguranța unei grenade de mână), ea renunță la sultănie și se mută în Tranziția, unde ctitori o mânăstire pentru, în cuvintele lui Péter Esterházy, „doamnele cu caracter nefericit și cu o moralitate pe care am putea-o numi mondenă”. Cât despre rețeta secretă a elixirului Samunia, s-a crezut multă vreme că ea s-a pierdut în furtunile istoriei, dar la sfârșitul secolului al XX-lea, cercetătorii companiei elvețiene Pfizder au dat de urma rețetei și, după ce-au făcut unele modificări, au lansat pe piață, sub denumirea Via Grassa, tabletele azurii care s-a bucurat de un succes comercial imens. Amintirea Hojanei Abafi a fost cultivată cu pietate de istoricii tranzițieni, iar după 1989, cultul personalității sale a luat amploare.)

Reklámok