Jurnal SMILA nr. 75 Petrică şi corbul

 

Dumitru Netrebcu s-a uitat la ceas. Ceasul de quartz ieftin, dar de încredere, de marcă Casio arăta cinci fără un sfert. Mai avea o oră şi jumătate până la plecarea trenului. E în regulă – gândea Netrebcu – şi şi-a scos telefonul mobil ca să apeleze operatorul Über pentru că acesta să trimite o maşină după el, cu care să meargă la gară. De când Netrebcu a descoperit cu un an în urmă Überul, în Bucureşti nu mai apela la alt mijloc de transport, cu excepţia autobuzului, cu care mergea în fiecare zi la serviciu, la Institutul Naţional de Lingvistică. De taximetrişti s-a săturat. Deşi pe cei care voiau să-i înşele, l-a mirosit imediat, nici pe ceilalţi nu-i agrea. Veneau în pantaloni scurţi, miroseau a transpiraţie, ascultau manele, sau caterincă ieftină pe la posturi de radio comerciale pline cu trivialităţi şi poante ordinare, eventual pe tot parcursul călătoriei vorbeu cu colegii, ori prietenele lor presărând discuţia cu înjurături. Vara – ca şi acuma – lăsau geamurile jos, iar curentul aproape că ducea capul lui Netrebcu afară pe geam, ochii şi gura lui se umpleau cu praf, iar la sfârşitul cursei şoferul făcea mutre, dacă primea numai un leu sau doi de bacşiş. Maşinile folosite de Über însă sunt dotate cu aparat de aer condiţionat, sunt curate, şoferii sunt politicoşi, el poate să aleagă postul de radio (Netrebcu de obicei optează pentru Radio România Cultural sau Muzical), nu trebuie pierdut timpul cu plata, firma retrage automat costul călătoriei din contul bancar al clientului, iar bacşiş nu există, asta fiind politica comercială a firmei. Netrebcu a întârziat un pic lansarea comenzii. Cu degetul arătător scria cercuri deasupra ecranului telefonului. Îi crea o plăcere gândul, că în momentul în care va atinge câmpul pe ecran pe care scrie „comanda Über” va începe concediul lui. Osteneala lui de un an va fi răsplătită cu o călătorie de două săptămâni. Mai întâi va merge cu trenul la Budapesta, iar după câteva zile va zbura cu o cursă low cost pe plaiurile mirifice ale Andaluziei. Va petrece cinci zile în Malaga, unde va vizita celebra catedrala, fortăreaţa Alcazaba, castelul Gibralforo, muzeul Picasso, se va plimba cu vaporul pe lângă Costa del Sol şi bineînţeles, va gusta vinul de Malaga. Nu în ultimul rând va aprofunda cunoştinţeţe sale de limbă spaniolă, limbă care – pe lângă italiana – era domeniul de cercetare a lui. Biletele sunt cumpărate, hotelurile rezervate (şi plătite, pentru că aşa au fost un pic mai ieftine). La vârsta de cincizeci de ani Netrebcu nu mai lăsa nimic pe voia întâmplării, a detestat neplăcerile şi a apreciat comfortul şi siguranţa. Odată cu atingerea ecranului se va dezlipi de lumea agitată şi agitantă a Bucureştiului, de neplăcerile zilnice, de şeful lui tâmpit, de vecina de la bloc cu rânjetul etern pe gură şi mereu curioasă. Valiza lui nu prea mare a aşezat deja lângă uşa de intrare, totul era pregătit pentru o călătorie care îl va îmbogăţi cu amintiri pentru tot restul vieţii. Şi atunci Netrebcu a atins ecranul.

În loc de poziţionarea pe hartă a solicitantului, cu care Netrebcu a fost obişnuit, pe ecran a apărut un mesaj în engleză care îl anunţa că aparatul nu a reuşit să stabilească legătura cu serverul şi să repete apelul mai târziu, când un şofer Über vine după el cu plăcere. Ce dracu mai e şi ăsta? Netrebcu a încercat din nou, rezultatul a fost acelaş. S-a gândit că poate telefonul lui are o problemă. A stins şi a repornit aparatul. Nici o schimbare. Nu mai este încotro – s-a gândit – trebuie chemat un taxi. Douăzeci de minute încerca să sune la diferite firme de taximetrie, dar ori nu a fost primit apelul lui, ori după câteva minute – timp în care trebuia să asculte o muzică tâmpă şi nişte reclame imbecile – a fost anunţat că firma nu are maşini în zonă şi să revine mai târziu. Netrebcu a transpirat. Peste o oră va pleca trenul. Putea să ajungă la gară şi cu tramvaiul, dar acela venea rar, şi trebuia să schimbe la un moment dat. În plus nu avea nici bilet (mai precis cartela magnetică reâncărcabilă pe post de bilet) şi nici nu avea posibilitatea să cumpere în zonă.

A coborât în stradă în speranţa că va găsi un taxi liber pe bulevardul circulat prin apropiere. Afară erau 40 de grade. Netrebcu era aproape de un accident vascular provocat de căldura şi nervi. Deşi maşini de taxi treceau des pe acolo, ori erau ocupate, ori nici nu se opreau. S-a întâmplat că – stând contra luminii puternice – nu a observat taximetre libere care treceau pe lângă el. Au trecut vreo douăzeci de minute, când suna telefonul. Credea că o dispeceră mai conştiincioasă l-a sunat că a găsit o maşină, dar nu. A fost chemat de la serviciu în legătură cu ceva raport. Totul a fost o neânţelegere, dar până când a clarificat, au mai trecut încă cinci minute în care trei maşini libere au trecut pe lângă el. Ştia că dacă nu va pleca în câteva minute, va pierde trenul. A făcut semne disperate în continuu, indiferent dacă vedea maşini sau nu. Când era pe punctul să renunţe a frânat lângă el un taxi. Un şofer în tricou, cu tatuaje pe ambele braţe se uita la el suspicios după volan.

• Unde te duci?

• La gară.

• Acolo nu mă duc.

• Pierd trenul omule. Fii bun şi du-mă. Îţi dau tariful dublu.

  Şoferul medita câtva timp la ofertă, după care – ca şi un rege care exercită o clemenţă faţă de cel condamnat la decapitare – a deschis uşile cu deschizătorul central a maşinii. (sau al maşinii, niciodată nu ştiu dacă articolul hotărât se raportează la deschizător, sau la maşină, ehh, nu contează, oricum, a trecut ziua limbii române n.a.).

• Nu e prăfuită geanta ta?

• Nu. Încă e nou.

• Numai de aia întreb că şi nu de mult s-a băgat un tip cu nişte sacoşe noroioase, iar eu a trebuit să curăţ după el mizeria. N-a valorat atâta toată cursa. Dar eu, prostul care sunt îl iau pe toţi nenorociţii, ca şi pe matale. Ăsta, că am eu inimă mare… Asta mă va duce pe mine la dezastru, mi-a spus mie şi mama să se odihnească în pace acolo unde este: Petrică, pe tine inima ta mare o să te bage în mormânt. Că tu ajuţi pe toată lumea, dar cu tine cine se ocupă; Nimeni. Vai, ce mare dreptate a avut săraca… numai amu văd cât de mare dreptate a avut. Da‘ şe să fac, aşe sunt eu. Aşe samatiran milostiv, care îl ajută şi pe duşmani, în loc să-i dea una peste obraz. Că pe mine – aşa să mă crezi domle – în viaţa asta nimeni nu m-a ajutat. Cât am realizat – nu mult – am făcut uite cu mâinile ăsta ale mele două. Petrică tocmai a vrut să-i arate cele două mâini cu care nu a realizat mult, dar, totuşi, când dintr-odată a lăsat braţul tatuat pe claxon şi a claxonat în continuu, scoţând capul pe geam şi urlând la un alt şofer. „Un-te bagi, măi gunoiule?! Un-te bagi? Ţarăt io imediat unte so te bagi, măi nesimţitule.” Şoferii ăştia din Bucureşti sunt nesimţiţi. Eu i-aş lua carnetu‘ la tăţi ăştia. D-aia sunt accidente ăsta multe că tăţi se bag, nu acordă preroritate. D-apoi nu spun, când omul grăbeşte, ca şi acum eu ca domnu‘ s-ajungă la tren, atunci mai fac şi io, dar civilizat. Scot mâna frumos, după care mulţumesc cu luminile, că io-s sărac, da‘ ştiu ce-i aia cinste, că pe mine mama săraca să se odihnească în pace acolo unde este aşa m-a învăţat: Petrică, sufleţelule, învaţă te să te porţi frumos că aşa-i frumos şi în familia noastră aşa se obişnuieşte. No, iacătă am şi ajuns. 45 de lei. Deşi suma asta era de trei ori cât unu normal, Netrebcu de data asta nu s-a tocmit. A scos o bancnotă de 50 de lei, a dat lui Petrică cel cuviincios şi fără să aştepte restul a fugit la tren.A avut noroc. A reuşit să urce pe tren înainte ca acesta să plece din gară, este adevărat că s-a căţărat după conductorul gras lângă care greu a putut să se strecoare pe coridorul îngust. Noroc, că a cumpărat bilet la vagon de dormit în regim „single” aşa că nu trebuia să suporte pe altcineva până la Budapesta. A găsit compartimentul. A aruncat valiza jos şi s-a prăbuşit pe pat. Dintr-odată aude ceva ciocănituri. Prima dată a crezut că a venit conductorul gras după bilete, dar zgomotul venea din altă parte.„Cine ciocăneşte, ce ciocăneşte. Un corb negru…” (fragment din poezia lui Arany János: Mátyás anyja / Mama lui Matei Corvin). Chiar aşa. La propriu. Corbul mânca ceva pe podul compartimentului. Netrebcu nu a avut timp să se sperie, că pasărea s-a speriat mai repede şi a zburat lovind pe Netrebcu. Corbul căuta ieşirea, dar totdeauna a greşit geamul. Netrebcu a fugit pe coridor şi a spus revoltat conductorului că este un corb în compartiment. A intrat pe geam. Puneţi-o liniştit afară, că sigur nu are bilet. Hehe… – conductorul. Glumeţ mai sunteţi, dar cum se poate să intre păsări în tren – Netrebcu. Nu eu sunt de vină. Dacă nu deschid geamul, spuneţi că este cald – conductorul.Netrebcu împreună cu conductorul l-au prins cumva pe corbul şi au scos pe geam. Înainte însă corbul a pişcat mâna lui Netrebcu, din care curgea sânge. Desigul cutie cu trusă de prim ajutor nu era pe tren (Netrebcu şi-a amintit că înainte de ’89 exista aşa ceva). Netrebcu apăsa batiste de hârtie pe rană. Şi-a scos din geamantan cartea lui Miguel Sánchez-Ostiz, un scriitor spaniol contemporan, carte pe care a comandat-o de pe net şi i-a fost livrat doar cu o zi înainte să plece. S-a tolănit pe pat. În sfârşit poate să citească. Netrebcu se chelea, aşa că a simţit clar că ceva pastă umedă s-a lipit de cap. S-a uitat mai bine. Nici o îndoială. Corbul s-a căcat pe perna lui şi el neatent s-a murdărit. Şi-a tras la o parte, nu a reclamat, a şters (trimitere la o altă poezie a lui Arany János: Epilógus / Epilog). Conductorul nu a putut să ofere altă pernă, însă a avut noroc că perna pe patul care era deasupra, nu s-a murdărit, aşa că a schimbat cu perna lui.

  Dintr-o dată şi-a amintit că nu a avut timp să cumpere apă minerală. A ştiut din experienţă că în vagoane de dormit se poate achiziţiona apă minerală, e drept la un preţ mai piperat, dar ce mai contează. L-a deranjat şi a treia oară pe conductor, care a fost vizibil iritat. Apă minerală nu este – conductor. Atunci ceva răcoritoare – Netrebcu. Nu este – conductorul. Bere? – Netrebcu. Nici bere nu este. Dar atunci ce este? – Netrebcu. Nu este nimic. Mulţumiţi lui tata Ponta! – conductorul. Scuze, dar ce treabă are Ponta – bănuiesc că vorbiţi de fostul prim ministru – cu apa minerală? – Netrebcu. Cum? Dar nu el a întrodus bonul fiscal? – conductorul.

  Netrebcu s-a dus înapoi în compartiment. Şi-a priceput mai târziu că ce a spus conductorul. Dacă nu poate comercializa la negru băuturile, atunci nici nu se ocupă cu vânzarea acestora. Clar, ca bună ziua. Din chiuveta din compartiment şi-a umezit un pic buzele. Deasupra robinetului scria în nemţeşte (vagonul era achiziţionat din fosta RDG în 1964) că apa nu este bun pentru consum) şi s-a culcat înapoi lâţngă Miguel Sánchez-Ostiz. Nu a citit mult. A adormit repede cu hainele pe el, aşa cum s-a urcat în tren. În vis a fost la concert în Sala Radio. A ascultat împreună cu Miguel Sánchez-Ostiz în interpretarea orchestrei simfonice a radioului public piesa lui preferată din copilărie. Povestea simfonică a lui Prokofiev: Petrică şi corbul.